Ar trebui - Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…

(1966)

Yanni and Yanni Voices - O' Holy Night (Walt Disney Parks Christmas Day ...

Bach - Christmas Oratorio, BWV 248

paula seling - cerul si pamantul

Cesaria Evora Besame Mucho

Cesaria Evora - Besame Mucho

Besame
Besame mucho
Como si fuera esta noche la ultima vez
Besame
Besame mucho
Que tengo miedo pederte, perderte otra vez
Quiero tenerte muy cerca
mirarme en tus ojos
verte junto a mi
Piensa que tal vez manana yo ya estare lejos
muy lejos de ti.
Besame
Besame mucho
Como si fuera esta noche la ultima vez
Besame
Besame mucho
Que tengo miedo pederte, perderte despues

Cirque du Soleil - Vai Vedrai - trapeze

Cirque Du Soleil - Vai Vedrai lyrics

Vai, vai bambino vai vedrai, vai
Vai, vai piccino vai vedrai, vai
Vedrai
Dove mancha la fortuna
Non si ca piu con il cuore
Ma coi piedi sulla luna
Oh mio fancillu(o) vedrai
Vai Vedrai che un sorriso
Nasconde spesso un gran' dolore
Vai Vedrai follia del uomo
Follia
Del uomo senza driturra vai
Follia
Del guerrier senza paura vai
Follia
Del bambino pien' divita
Che giocando al paradiso
Dal soldato fu ucciso
Mio fanciull(o) vedrai
Vai Vedrai che un sorriso
Nasconde spesso un gran' dolore
Vai Vedrai follia del uomo
Follia
Vai Vedrai che un sorriso
Nasconde spesso un gran' dolore
Vai Vedrai follia del uomo
Follia
Vai Vedrai che un sorriso
Nasconde spesso un gran' dolore
Vai Vedrai follia del uomo
Vai, vai bambino vai vedrai, vai
Vai, vai piccino vai vedrai, vai
Vedrai
Dove mancha la fortuna
Non si ca piu con il cuore
Ma coi piedi sulla luna
Oh mio fancillu(o) vedrai
Vai Vedrai che un sorriso
Nasconde spesso un gran' dolore
Vai Vedrai follia del uomo

Jacques Brel _ La Chanson des Vieux Amants

La florăreasă - Jacques Prevert

Un om intră la o florăreasă
şi alege flori
florăreasa îi împachetează florile
omul duce mâna la buzunar
să caute bani
bani ca să plătească florile
dar pe neaşteptate îşi duce mâna la inimă
mâna cu bani în ea
şi deodată cade
galben pe podea

Şi pe când el cade
banii se rostogolesc
şi buchetul cade
odată cu omul
odată cu banii
şi biata florăreasă rămâne acolo
cu banii care se rostogolesc
cu florile care se ofilesc
cu omul care moare
fireşte toate astea sunt lucruri foarte triste
şi-ar trebui să facă ea ceva
s-aducă poate un pahar cu apă
dar florăreasa e nepricepută
nu ştie biata florăreasă
de unde să înceapă

Şi sunt atâtea lucruri de făcut
cu omul acesta care moare
cu florile care se ofilesc
şi-apoi cu banii
cu banii care se rostogolesc
şi nu se mai opresc.

Yanni - A love for Life

Parfumul - Bruno Ferrero

Hinduşii istorisesc o legendă stranie... aceea a căprioarei de pe creste.
Cu mulţi-mulţi ani în urmă, era o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea se căţăra pe crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum, atât de pătrunzător şi dulce. Alerga ca o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer.
Căprioara noastră nu izbutea să priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât. Ea se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista. Şi iată, căprioara noastră o porni la fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum.
Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la altceva.
Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-i urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu până când, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând înainte doar la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi căzu rănindu-se de moarte. Rănile sale erau dureroase şi adânci.
Căprioara noastră îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă care o vrăjise, chiar din trupul său venea, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa.
Biata făptură respiră adânc acel parfum, dar era prea târziu ...

''CEEA CE CAUTI ESTE CEL CARE CAUTA." (SF. FRANCISC DIN ASSISI)

Gymnopedie No.1, by Erik Satie - The remix is by Cafe Del Mar.

MICUL DEJUN - ANA HOMPOT

Proaspăt reîmproprietărită,
Mama
A cultivat la marginea câmpului
Floarea-soarelui,
Să aibă îngerii farfurii
Pentru micul dejun.
Ingerii au venit dimineaţa
Foarte devreme;
Râdeau subţirel şi bucuroşi îngerii —
Lumina era deja servită.
Intr-o zi,
Când Mama era tristă,
A găsit scris cu litere foarte mărunte
Pe o frunză de salată
„Să nu te-ngrijorezi,
Maria,
Avem grijă noi de fetele tale."

The Cranberries - Ode To My Family

Frunze – Mircea Ivănescu

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,

să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea

mea de acuma mai are

ceva la fel cu cea din copilărie,

când nu ştiam că trece pentru totdeauna

vremea? nu se poate răscumpăra

cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne

adevărat nici un gest, chiar aşezat

pe stradă cu capul în mâini?

şi lumina, care se spulberă pe obiecte,

şi obiectele se fac frunze,

şi se fac frunze.

George Enescu, Balada pentru vioara

Sonete - M. Eminescu

I
Afara-i toamna, frunza-mprastiata,
Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;
Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata,
Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.

Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri,
Visez la basmul vechi al zanei Dochii,
In juru-mi ceata creste randuri-randuri;

Deodat-aud fosnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scanduri...
Iar maini subtiri si reci mi-acopar ochii.

II
Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece
Din ceasul sfant in care ne-ntalniram,
Dar tot mereu gandesc cum ne iubiram,
Minune cu ochi mari si mana rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei ma lasa a petrece
Si canturi noua smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste,
Ca rasarirea stelei in tacere;

Iar cand te vad zambind copilareste,
Se stinge-atunci o viata de durere,
Privirea-mi arde, sufletul imi creste.

III
Cand insusi glasul gandurilor tace,
Ma-ngana cantul unei dulci evlavii —
Atunci te chem; cantarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea noptii bland insenina-vei
Cu ochii mari si purtatori de pace?
Rasai din umbra vremilor incoace,
Ca sa te vad venind — ca-n vis, asa vii!

Cobori incet... aproape, mai aproape,
Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Sa simt fiorii strangerii in brate —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Chris Rea - Nothing to fear

Tarm - Nichita Danilov

Un curcubeu de clopote: seara
îşi spală rănile-n Rîu,
curge o roşie apă,
curge o roşie apă
dinspre Am Fost spre Am Să Fiu.

Un curcubeu de clopote: seara
îţi picură dangăte reci pe obraz,
curge o limpede apă,
curge o limpede apă
dinspre Ieri spre Azi.

Pregăteşte-te, suflete,
e tîrziu, ah, e tîrziu!
Curcubeul de clopote,
curcubeul de clopote
a băut tot sîngele nostru,
toată liniştea noastră din Rîu.

Un curcubeu de clopote: seara
îşi lipeşte tălpile albe de geam,
curge o tulbure apă,
curge o tulbure apă
dinspre Am Fost spre Eram.

Bee Gees: You Win Again, Album/Studio Version HQ :)))))

HEINER FELDHOFF - Plan saptamanal

Duminica la ora cafelei si a prãjiturii
cuget la arta pãguboasã
Luni am grijã
de ouãle neouate
si le oblig pe gãinile oarbe
la fericire. Marti
predic pentru urechile surde
stric orzul pe gîste
si cumpãr pisici cu grãmada.
Miercuri dau buzna în biroul de obiecte gãsite,
urc dintr-o datã trei intervale de timp
ca sã mã cert pentru o barbã de împãrat.
În ziua de joi dansez pentru toti în sensul
invers al acelor ceasornicului.
Vineri înfierbînt o piatrã la foc
ca sã-mi usuce pe orã douãsprezece picãturi
în timp ce lipesc pe dedesubt
fractiuni de secundã.
Asa fac o economie grozavã.
În week-end încerc sã reanimez
timpul pierdut
si literele defuncte.
Fiindcã întotdeauna m-a atras
lipsa de sens.

Eros Ramazzotti - Più Bella Cosa

Balul toaletelor – Heidi PATAKI (Austria)

O nouã rochie de searã îi stã de minune eticii
materialismul poartã costum putin cam strîmt
(se lãrgeste la solduri)
morala se încaltã cu pantofi cu toc înalt
tine sã-si permitã un tur de pistã cu pozitivismul

Individualismul este un domn în declin
cãruia parchetul nu i se pare prea lustruit
freudismul îsi leagã o cravatã la gît
sociologia îsi prinde un ochi de la ciorap cu salivã
pãrul neo-kantianismului e ciufulit
platonismul citeste încã un album Mickey Mouse
psihologia are o piedicã:
asteaptã vizita Statelor Unite
behaviorismul are o problemã cu butonii de la mansete

cît despre stiintele paralele
ele se aliniazã dupã rang de-a lungul zidurilor
va fi o minunatã noapte de bal
care va tine pînã-n zori .

Lady Antebellum - Need You Now

José Emilio PACHECO - ARBORE ÎNTRE DOUĂ ZIDURI

Situată între două nopti
ziua îsi înaltă spada de claritate
face să vibreze splendoarea lumii,
străluceste în pasul ceasului, minutul.

Pe măsură ce avansează, ziua se devorează.
Si cînd ajunge înaintea portii rosii
îsi arde lumina, darul său, flacăra
si distruge în fata ochilor regatele sale hipnotice.

Înaintea zilei calcinate las să cadă numele tău:
mănunchi de litere sălbatice,
insulă în flăcări care răsare si dispare.

Este miezul noptii la jumătate de secol.
Totul este uragan si vînt alergînd.
Totul ne întreabă si ne acuză.
Dar nimeni nu răspunde,
nimic nu rezistă împotriva curgerii zilei.

În urmă timpul luptă cu cerul.
Apa si muschiul devorează semnele,
navigare nemiscată a sevei,
zid al umbrelor noastre înlăntuite,
rug ce se adînceste în îndoielile sale.
La miezul noptii totul se sfîrseste,
durează cît fulgerul,
tunetul îl si îngroapă în strigătul său.

Bon Jovi - Bed Of Roses

Culori de toamna

Adele - Someone like you (OFFICIAL VIDEO LYRICS) HD Live from Brit Award...

Robert Frost - Culcat la pământ

Ploaia spuse vântului,
„Tu bate puternic, eu voi cădea torenţial.”
Aşa loviră împreună grădina
Încât florile căzură la pământ,
Rămaseră aşa întinse – deşi nu erau moarte.
Eu ştiu cum se simţeau florile.

Armik - Meet You In Heaven

The Land of Might-Have-Been - Novello/Marsh

Octavian Paler - Perplexitate

Tu spui, linistit, „adevar”
Ei se uita la tine si tac,
fara sa priceapa ce vrei,
dar pentru ca sunt oameni educati
întreaba: „Cât costa?”
Tu le arati mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
si, nedumeriti, dau sa plece.
Tu alergi si le spui: „speranta”.
Politicosi, ei se opresc si te întreaba
înca o data: „Cât costa?”
Iar tu nu sti ce valoare are aperanta. Si taci.

Ana Blandiana - Întelesurile

Întelesurile
Ca niste pietre acoperite de-o mare
Diferit colorata
De orele zilei, de orele veacului
Trecatoare.
Întelesurile neclintite,
Îngropate pe jumatate in nisip
Doar apa le luneca liniile,
Le rotunjeste,
Le frânge,
Le da un chip
Mereu schimbator,
Încât eu nu vad decât
Fluxul si refluxul unor sensuri
Reverberate de valul falsificator,
Vesnic crud
La dus si la-ntors
Peste pietrele-afunde,
Flux si reflux al unor sensuri

Johnny Raducanu - Blues Unison

Dr. Arnd Stein - African Dreams (GEMA-freie Wellness-Musik)

Saint - John Perse _ Elogii XVII

"Cand vei ispravi de pieptanat, eu voi inceta de a te uri."
Copilul se vrea pieptanat in pragul usii.
" Nu-mi trage parul atat de tare. Destul si asa ca trebuieste sa fiu atins. Cand ma vei pieptana, te voi uri."
Intre timp cumintenia zilei ia forma unui copac si copacul
in clatinare
care pierde cateva pasari
prin lagunele cerului descojeste un verde atat de fraged cum mai vezi la plosnitele de apa.
" Nu-mi trage parul asa departe..."

In romaneste de Aurel Rau

Nelly Sachs

*
Vanator,
semnul zodiei mele
tinteste in punctul secret al sangelui: neliniste...
iar pasul zboara fara azil.

Dar vantul nu-i casa,
doar linge ca fiarele
ranile de pe trup.

Cum oare s-arputea trage
timpul dintr-ale soarelui fire de aur?
Sa-l infasori pentru coconul Noptii,
fluture de matase?

O, bezna,
desfasoara-ti ambasadele pentru o bataie de gene:
liniste-n fuga.

In romaneste de Grete Tartler

Ana Carolina -- Aqui - Vídeo Oficial

Eugenio Montale ( 1896-1981, Italia)

***

Deasupra zidului cu scrijelari,
umbrind bancile rare
arcul vazduhului
apare incheiat.

Cine-si mai aminteste de focul
care a ars navalnic
in vinele lumii? S-au risipit
intr-o odihna rece formele.

Maine voi vedea iarasi bancile
si zidul si drumul obisnuit.
In viitorul deschis diminetile
stau ancorate ca niste barci in port.

In romaneste de Dragos Vranceanu

Poveste in culori si lumina.wmv

Făţărniciune - Irving Layton (1912 - 2006)

Fariseul ăsta
nu află-n virtute
nici o bucurie,
e virtuos
fiindcă ne poate
prin aceasta osândi;
în alte-mprejurări
s-ar deda viciului
aşa cum azi
face caz de biata-i
virtute şi vrea
ce vrea orişicare: să fie scârbos
având conştiinţa-mpăcată.

Traducere de Ion Caraion

Călătorule

Antonio Machado
(1875 - 1939)

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

În româneşte de Darie Novăceanu

Dansati cu noi!

Johannes Linstead - Tides of Eden

Tutungeria - Fernando Pessoa

Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele în furnicarul uman anonim
(şi de l-ar şti cineva, ce folos?),
unul printre atîtea milioane,
voi daţi spre-o stradă tainică
într-un continuu du-te - vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre şi fiinţe,
cu moartea punînd igrasie pe ziduri
şi-ncărunţindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate şi tot
pe drumul nimicului.

Sunt astăzi învins, ca şi cum aş şti adevărul.
Lucid, ca şi cum m-aş afla în ceasul morţii,
şi nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile,
decît un adio,
în timp ce casa şi partea asta a străzii
se prefac într-un şir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunînd în capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scîrţîit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă împart între loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din faţă,
ca ceva real dinafară,
şi senzaţia că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut ţel,
poate ca totul nu era nimic
şi învăţătura primită e vană.
Am ieşit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi şi copaci,
iar oamenii, cîţi mai erau, semănau cu restul lumii.

Plec de la geam, mă aşez pe un scaun.
La ce să mă gîndesc?
Ce ştiu eu ce-o să fiu cînd nu ştiu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta şi asta!
Şi-atîţia alţii au aceleaşi convingeri!
Un geniu? În clipa de faţă
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaşte, poate,
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămîne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred în mine...
În cîte mansarde şi nemansarde ale lumii
nebuni se cred genii?
Cîte aspiraţii înalte, nobile, lucide
şi realizabile, cine ştie,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
şi nu vor găsi ureche să le-asculte.
Lumea aparţine
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparţină.
Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat,
am strîns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decît Hristos,
am conceput în secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gîndit.
Dar voi rămîne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deşi nu locuiesc acolo,
voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi întotdeauna cel care aşteaptă
să i se deschidă uşa în faţa unui perete fără uşă,
cel care.cîntă romanţa infinitului
în curtea găinilor,
şi-aude vocea lui Dumnezeu într-un puţ astupat.
Să cred în mine? Nu, în nimic.
Să-şi reverse natura
peste capul meu ardent
soarele ei, ploaia,
vîntul ce-mi răsfiră părul...
În rest fie ce-o fi
sau nimic.

Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
înainte de-a ne ridica din pat,
dar ne trezim şi iat-o întunecată,
ne sculăm şi uite că-i străină,
ieşim din casă şi vedem pămîntul întreg,
sistemul solar,
Calea Lactee şi spaţiul Indefinibil.
(Mănîncă ciocolată, fetiţă
mănîncă ciocolată!
Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata,
şi toate religiile nu ne învaţă mai mult
decît cofetăria.
Mănîncă, fetiţă murdară, mănîncă!
De-aş putea şi eu mînca ciocolată
cu aceeaşi naturaleţe ca tine!
Aici cad pe gînduri,
mototolesc foaia de-argint
care-i, de fapt, de aramă,
o arunc la gunoi unde mi-am aruncat şi viaţa.
Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripţie şubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreţ fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu îmi lepăd veşmîntul slinos,
îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanţă,
şi rămîn acasă în toată goliciunea.

Tu, care consolezi,
care nu exişti şi prin asta consolezi,
zeiţă greacă, statuie însufleţită,
patriciană romană, nobilă şi nefastă,
sau tu, prinţesă a trubadurilor, amabilă şi prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată şi îndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinţilor noştri,
sau nu ştiu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poţi inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă duhuri,
mă invoc pe mine însumi
şi nu mă găsesc.

Vin iar la fereastră
şi văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
maşinile ce trec,
văd fiinţe vii, îmbrăcate, încrucişîndu-se,
văd cîinii care există şi ei,
şi toate astea mă apasă
ca o sentinţă de deportare,
şi totul mi se pare atît de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credinţă,
şi azi nu-i cerşetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrenţele fiecăruia,
la rănile şi la minciunile lor,
şi mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credinţă
(realitatea poate exista şi fără a face nimic
din toate astea),
poate c-ai fost numai o şopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că eşti o coadă de şopîrlă
care, tăiată, se agită încă.
Am făcut din mine ce n-am ştiut face
şi ce-aş fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus un domino greşit,
m-au luat drept ceea ce nu sunt,
iar eu n-am dezmiţit
şi iată-mă pierdut.
Cînd am vrut s-arunc masca,
era lipită de chip.
Cînd am aruncat-o şi m-am uitat în oglindă,
eram deja bătrîn.
Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc
masca pe care n-am fost aruncat-o.
Am dormit în vestiar
ca un cîine tolerat de direcţiune
pentru că-i inofensiv,
şi vă povestesc acum istoria de faţă
ca să vă demonstrez că-s sublim.

Esenţa muzicală a versurilor mele inutile
îmi va permite să mă descopăr
ca pe-un lucru de mine creat,
şi nu voi rămîne veşnic
în faţa tutungeriei din faţă,
călcînd în picioare conştiinţa de a exista,
ca pe-un covor în care se împiedică un beţiv,
sau ca pe-o rogojină furată de ţigani
şi care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieşit la uşă, stă în uşă.
Îl privesc cu capul pe jumătate întors
şi-n suflet cu durerea de-a mă şti neînţeles.
El va muri şi eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma şi versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
şi limba în care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Şi pe alţi sateliţi, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
şi să locuiască în nişte tutungerii,
în spatele unor firme -
întotdeauna un lucru în faţa altuia,
întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafaţă,
una ori alta, întotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat în tutungerie
(să cumpere tutun?)
şi realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
şi mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contariul.
Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea
o eliberare de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil şi competent,
eliberarea de toate speculaţiile,
conştient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli.
Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -
voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta.
(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aş fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din tutungerie
(punînd restul în buzunarul pantalonilor?)
Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la uşă.)
Ca purtat de-o inspiraţie divină,
Esteves s-a întors şi m-a văzut.
Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Şi Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri şi fără speranţă,
şi patronul tutungeriei a zîmbit.

(Tradus de Lucia Sotirova)

Sursa: agonia.ro

Adam -

Marin Sorescu

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
"Asta e viata!" - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Cercul -

Marin Sorescu 

Mergeam pe drum. Era luna, asa, toamna.
Si mă ajunge din urma si trece pe langa mine
Un cerc.
O tuturiga mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni...
Si, la urma, cine se-l azvarle,
Ca era mare si greu - ca o sina de roata
de car.

Mă uit inainte; cercul isi vedea de cale.
Se-nvartea repede, repede si facea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal
- Il vazusi, mă?
- Il vazui. Si incepe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scapat,
Numai Spanu, mai are butii de vin asa de mari,
Pleca si se varsa putina...
Ne miram noi asa si ne dam cu parerea,
Asta al lui Calota se facuse alb, il cam
speriase

Dracovenia,
Si mai apare si Gligorie.
- Il vazusi, mă?
- Nu-l vazui. Ce să vad?
- Cercul?
- Care cerc?
Ghita al lui Calota s-a aplecat si i-a aratat
Urma în tarana. Lasase o urma ca de roata
de car.
-E, cate urme de roti nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, asa, valantoace, prin tot
satul.
Unii iI vedeau, altii nu.
Asa, cam din trei, pe langa care trecea,
Doi iI vedeau, unul nu...
Stand noi asa, auzim iar Vuuuu - vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuva mare...
Si vedem nori de praf...
- Dati-va la o parse, ca vine... Se-ntoarce...
Venea cercul de la deal, parca se inrosise putin
De-atata alergat, de-atata inspectie în
Comuna Bulzesti...

Venea dinspre Pradatorul, trecuse ozaca
prin Fratila
L-am apucat de mana pe Gligorie:
- Il vezi, mă?
- Ce să vad?
- Cercul
- Care cerc?
- Asta de trece acum pe langa noi?
Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste,
scoate praf...
- Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu vad nimic.

Cercul s-a apropiat... i-am luat seama: să fi zis
Ca e roata de cabrioleta? nu, ca n-avea spite...
Si prea lumina... E asa ca o aoreola de sfant...
Ca si când capul vreunui sfant s-ar fi rostogolit
în praf
Si aoreola lui il poarta ca o sina...
Si-l imbraca în stralucire...
Mergea vajaind... Si se infierbantase de-atata
invartit,
Scotea scantei, când se atingea de cate
o piatra.
Prin Seculesti, acum era aici la Gura Racului
si precis
Voia să meargă ,si-n Natarai la vale...

M-am dat mai aproape si i-am simtit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie... a spuma
de geometrie,
Adica esenta esentelor...
Am cazut în genunchi,
Asa de usor si de delicat atingea pamantul
Plin de gloduri, al satului.
Ba, calca prin Bulzesti, parca-ar fi mers
Pe luna, tu-i mama masii!
Mă trecusera fiorii si aproape să-mi dea
lacrimile
De atata cinste si minune.

- E, acum iI vazusi? L-am mai intrebat odata
Pe Gligorie, care-si scotea pamantul
de sub unghii
Cu un chibrit.
- Ce să vad?
- Cercul.
- Care cerc?
- Atunci... du-te unde plecasi, ba orbetule!
Ca eu n-am ce discuta cu astia, care nu vad
decât
Ce le arata muierea!
- Hai, mă, iI trag pe-al lui Calota...
Avusei noroc mare cu tine,
Ca fusesi aici... ca altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,
Ce orbeti sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspectie
A circulat mult la noi, din gura în gura.
N-a reusit s-o stinga nici razboiul al doilea,
Abia mai tarziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi

Si, pana la urma, au biruit ai care nu-l
vazusera.

Balada motanului -

Nichita Stanescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."

11 august 1955

GLOSSA - 

Mihai Eminescu

 Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Ana Blandiana -

Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Colours and shadows