Frunze – Mircea Ivănescu

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,

să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea

mea de acuma mai are

ceva la fel cu cea din copilărie,

când nu ştiam că trece pentru totdeauna

vremea? nu se poate răscumpăra

cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne

adevărat nici un gest, chiar aşezat

pe stradă cu capul în mâini?

şi lumina, care se spulberă pe obiecte,

şi obiectele se fac frunze,

şi se fac frunze.