Mă prăfuise timpul dormind peste hîrtii… Se întindea noianul de unde nu mai vii; O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.
Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntîrziată, Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic. O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic, Lăsînd odaia goală, şi lampa afumată…
Like this!
ReplyDelete