Sfarsit de anotimp - Nichita Stanescu

Eram atât de atent, încât se stingea-n cupole amiaza, iar sunetele înghetau în jurul meu, prefacându-se-n stâlpi rasuciti. Eram atât de atent, încât plutirea ondulata-a mirosurilor se prabusea-n întuneric si parca niciodata n-as fi-ncercat frigul. Deodata m-am trezit atât de departe si de strain ratacind înapoia chipului meu, ca si cum mi-as fi învelit simturile cu relieful fara de noima al lunii. Eram atât de atent, încât nu te-am recunoscut, si poate ca vii mereu, în fiecare ora, în fiece secunda, si treci prin asteptarea mea de-atunci ca prin fantoma unui arc de trimf.